Frica de necunoscutul de dincolo de vizibil. Apariţii inexplicabile ştiinţific

393
0
DISTRIBUIȚI

Când este vorba despre apariţiile fantomatice, în general, oamenii par a fi paralizaţi de frică. Frica de necunoscutul de dincolo de vizibil. Dar credinţa în existenţa acestor apariţii inexplicabile ştiinţific nu este prea răspândită.

Un sondaj făcut în 1981 în Franţa, legat de credinţele în fenomenele inexplicabile, a pus în evidenţă faptul că 41% din populaţie admitea vindecarea prin bioterapie, 37% credeau în OZN-uri, 18% în farmece şi numai 4% acceptau existenţa fantomelor.

În anul 1990, în SUA, în urma unei anchete Gallup s-a evidenţiat faptul că o pătrime din populaţie accepta existenţa prezenţelor fantomatice.
Cu toate acestea credinţa în existenţa fantomelor se regăseşte în mai toate culturile planetei. Doar în Occident, o dată cu dezvoltarea masivă a ştiinţei, de aproximativ trei secole, s-a manifestat mai pregnant negarea acestui fenomen.

Din punct de vedere etimologic, termenul greco-latin phantasma înseamnă apariţie sau ceva care se arată. Este o manifestare imaterială sau o apariţie a unei persoane absente, a cărei imagine apare temporar în locul în care se află martorul. Deci, este un fenomen care poate fi perceput chiar cu simţuri normale.

Socrate spunea că sunt persoane ale căror spirite au ieşit din trup, părăsind viaţa materială, dar care au rămas prea ataşate de materie. Acestea se întorc în locurile în care au trăit şi se arată celor vii, ca o consecinţă a faptului că nu şi-au perfecţionat spiritul în timpul vieţii.

Unele culturi susţin teoria că spiritele imperfecte rătăcesc într-o lume intermediară, bântuind nopţile cu o înfăţişare sinistră, înfricoşătoare. Romanii credeau că fantasmele erau sufletele persoanelor asasinate care rămâneau înlănţuite de locul unde şi-au găsit moartea şi care preziceau uneori nenorociri.

Nero a fost chinuit de apariţia mamei sale, care fusese ucisă din ordinul lui, iar el, la rândul său, rătăcea prin Roma sau mai bine zis bântuia prin acele locuri după ce s-a sinucis. Totul s-a încheiat în momentul când a fost ridicat un templu pe mormântul său.
Pliniu cel Tânăr relata prima tentativă de cercetare a astfel de cazuri. Astfel, filosoful Atenodor a închiriat, la un preţ derizoriu, o casă de care se ferea toată lumea s-o închirieze, căci acolo bântuia fantoma unui bătrân care avea lanţuri la mâini şi picioare.

Filosoful atenian a observat că apariţia îi atrăgea atenţia asupra unui colţ al curţii interioare de unde se făcea nevăzut. A poruncit să fie săpată o groapă în acel loc unde a fost găsit un schelet înlănţuit. Apariţiile au dispărut după ce rămăşiţele pământeşti ale acelui bătrân au fost îngropate în cimitir.

În literatura ultimelor sute de ani regăsim nenumărate opere în care sunt prezente fantome. Cea mai renumită este aceea a tatălui lui Hamlet. Alţi mari maeştrii ai condeiului, în ale căror opere sunt „prezente” fantome, sunt Camoens, Tasso, Byron, Dickens, Wilde, Poe şi mulţi alţii.

În Anglia, în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, cercetarea acestui fenomen a fost atât de intensă, încât au fost create două mari asociaţii universitare. La Oxford a luat fiinţă Phantasmalogical Society (Societatea Fantasmologică), iar la Cambridge, Ghost Club (Clubul Fantomelor). Ultimul există şi azi. Printre cele mai cunoscute personalităţi înscrise în acest club se numără, de-a lungul timpului, Sir William Crookes, Sir Julian Huxley, Sir Arhtur Conan Doyle, Charles Dickens, William Butler Yeats. Unii dintre pionierii parapsihologiei care au făcut parte din Clubul Fantomelor au creat apoi Societatea de Cercetări Psihice (SPR). În anul 1953, Tyrrell, studiind arhivele SPR, a conturat trăsăturile pe care le-ar avea o apariţie fantomatică, trăsături expuse în continuare.

Prin comparaţie cu imaginea normală a unei fiinţe umane, o apariţie ipotetică are urmatoarele puncte de asemănare: ambele figuri ies în relief în spaţiu şi apar la fel de netede, clare şi solide. Putem să ne deplasăm în jurul apariţiei şi s-o vedem în orice unghi şi orice distanţă fără a descoperi vreo diferenţă faţă de persoana reală. Ambele figuri se vor vedea cu mai multă claritate sau cu mai multă dificultate în funcţie de luminozitate. Cele două figuri vor întuneca sau vor acoperi fundalul. Dacă ne apropiem de apariţie, îi vom auzi respiraţia şi îi vom auzi zgomotul făcut de mişcările ei. Aceasta se va comporta ca şi cum ne-ar observa prezenţa. Ne va privi în mod natural şi va întoarce capul pentru a ne urmări mişcările, vom putea să-i simţim atingerea sa rece dacă se apropie de noi şi să-i vedem imaginea reflectată în oglindă. Ne va putea vorbi şi chiar răspunde la o întrebare pe care i-o punem dar nu va fi posibil să avem cu ea o conversaţie mai lungă.

Dacă închidem ochii sau întoarcem capul nu o vom mai vedea, la fel cu s-ar întâmpla cu o persoană vie. Apariţia poate purta alte accesorii în afară de haine sau poate fi însoţită de animale ori de alte figuri umane. O putem vedea şi auzi dacă ia în mâini vreun obiect sau deschide vreo uşă, în ciuda faptului că nu s-a mişcat nimic fizic. Dacă încercăm s-o atingem, se poate ca mâna noastră să treacă prin ea fără să întâmpine rezistenţă, să avem halucinaţia că i-am atins suprafaţa sau se poate să dispară. Uneori apariţia nu imită perfect comportamentul unei persoane, poate fi uşor luminoasă. Dimpotrivă, apariţia perfectă nu produce efecte apreciabile în mod obiectiv, nu deschide uşi şi nici nu se lasă fotografiată, deşi pot exista şi excepţii.

loading...
DISTRIBUIȚI